Raport 2010 Primul semestru

In raportul semestrului doi al anului trecut povesteam incantati faptul ca Dumnezeu ne-a ajutat intr-o maniera uimitoare in a deschide o scoala crestina privata in cadrului Centrului nostru. In numai trei luni am reusit finalizarea procedurilor administrative si instruirea necesara deschiderii scolii. Fuseseram avertizati ca procesul va dura cel putin un an, ceea ce presupunea ca vom putea deschide scoala in ianuarie 2010. Directorul regional si alti cativa functionari au scurtcircuitat procedurile administrative, ne-au incurajat sa continuam chiar daca uneori mai aveam doar zile pentru operatiuni ce durau normal luni de zile, au `inchis ochii` peste neajunsuri legate de utilarea scolii si ne-au dat aprobarea in timp record. Mai mult , au mediat pe langa autoritatile din capitala pentru a grabi primirea aprobarilor. `Mana cea buna` a lui Dumnezeu a fost in asa fel cu noi incat am avut certitudinea ca aceasta scoala e un mijloc ales de El pentru o schimbare de durata in aceasta regiune.

La data scrierii acestui raport scoala are deja trei luni de activitate. Dintr-o anumita perspectiva rezultatele pot parea descurajante. In primul rand, parintii nu pretuiesc avantajele unei scoli crestine si a unei bune pregatiri academice. In timp ce in scoala noastra prezenta e de aproape suta la suta, la scolile publice e la jumatate. Dupa absolvirea scolii guvernamentale, chiar a liceului, nu stiu sa citeasca bine, nu stiu tabla inmultirii (pana acum, fara exceptie, desi am intrebat zeci de elevi de liceu, nici unul nu stie tabla inmultirii). Copiii nostri deja dovedesc ca in cateva luni vor stapani destul de bine cititul si scrierea in limba engleza. In fiecare zi povestirea de dimineata reliefeaza una din trasaturile de caracter ale lui Isus Hristos iar pe parcursul zilei activitatile practice si materialul didactic incearca sa fixeze cele invatate.

Procesul de invatamant e astfel conceput incat copiii avanseaza in ritm propriu, dupa inzestrari. Cei mai dotati intelectual nu pierd timpul asteptand dupa cei mai inceti, iar cei inceti nu pierd cunostinte predate in ritmul celor rapizi. Urmarind caiete proprii, in care cunostintele sunt prezentate gradat, ei avanseaza proportionat cu abilitatile proprii si fara goluri, asa fel incat, mai devreme sau mai tarziu, toti vor stapani acelasi volum de cunostinte. De apreciat este si faptul ca fiecare stie doar rezultatele proprii, incat cei bine punctati nu sunt ajutati sa se mandreasca iar cei inceti sa se rusineze. Pe langa asta, nu e deloc incurajata competitia, iar dezvoltarea caracterului nu e umbrita de realizarea academica. Desi scoala e mica, doar 20 de elevi(11 in clasa 1-a, 9 in grupa de prescolari), ne asteptam ca, in cativa ani, aceasta generatie sa poata schimba profund viata regiunii Caprivi, si de ce un, chiar a tarii. Ne-ar placea sa incepem anul urmator cu toate clasele primare, in asa fel incat sa putem modela mintile proaspete a cator mai multi copii. Tot dimineata, circa treizeci de copii, impartiti in doua clase, in cadrul gradinitei, se pregatesc pentru clasa intai, ajutati de educatoare pregatite dintre localnici.

Dupa-amiaza circa sasezeci de copii vin de luni pana vineri zilnic la Centru. Primesc pranzul, urmeaza o lectie bíblica , dupa care au diverse activitati, de multe ori in functie de abilitatile profesorului. Joia merg impreuna cu profesorii si ajuta batranii si bolnavii din sat, spalandu-le haine, facand curatenie in curte, aducandu-le lemne pentru foc. Vinerea e zi de pregatire. Dupa masa zilnica si lectia biblica fac dus, pentru a doua oara in saptamana, apoi isi spala hainele.

Ceea ce e dureros insa este faptul ca ceea ce incercam noi sa construim la Centru e `daramat` acasa. Noi ii invatam ca cei mai slabi trebuie ajutati, acasa invata ca muncesti pana devii destul de puternic incat sa poti cere altuia sa munceasca pentru tine. Asa se face ca in comunitatile lor muncesc cu precadere cei mai putin inzestrati fizic, femeile si copiii. La noi invata ca fetele si femeile au aceeasi valoare ca si barbatii si trebuie tratate cu consideratie. In camine ei vad ca femeile nu mananca decat dupa ce au terminat barbatii, ca barbatii pot avea mai multe femei in timp ce ele sunt batute daca isi permit aventuri admise doar celor pe care societatea ii incurajeaza sa o faca, celor puternici, adica barbatilor.

Noi incercam sa ii invatam sa se teama de Dumnezeu. Acasa invata sa se teama de spirite. Teama de spirite e atat de mare incat le paralizeaza gandirea, le intuneca mintea. Se practica mult vrajitoria, in care sexualitatea e mult amestecata. Inchinarea in cadrul bisericilor crestine e deasemenea `colorata` cu convingeri pagane, ceea ce face destul de incerta diferenta dintre practici vrajitoresti si devotiune crestina. De exemplu, exorcizarea seamana mai mult a demonizare, incat, participand la un asemenea eveniment, nu mai stii cine trebuie ezorcizat, presupusul demonizat sau cei care practica exorcizarea.

Solutia, asa cum gandim acum, este construirea unui internat. Parintii, credem noi, vor fi de acord, parte din ei din dezinteres iar ceilalti speriati de influenta malefica a comunitatii in viata copiilor. O parte din vina situatiei actuale o avem si noi, `crestinii´, botezand cu numele de `crestin` tipuri de muzica, de imbracaminte, de carti care nu au de a face de loc cu modelul biblic. Tot noi, `crestinii` europeni sau americani, am adus in Africa si televizorul, si telenovelele, si afisarea imoralitatii, materialismul, evolutionismul si secularismul. Izolati de comunitate in timpul scolii, acasa doar in vacante, fara muzica, filme si practici pagane in primii ani de viata, vor primi o zestre care, speram, nu-i va parasi niciodata.

Educatia scolara nu a intrat insa in planurile noastre de la inceput, prin urmare nici cladirea nu a fost conceputa cu sali de clasa, cancelarie, biblioteca,etc. In ultimul an deja activitatea noastra era ingreuiata de impartirea inadecvata a spatiului, de absenta luminii naturale in unele incaperi, de lipsa spatiului pentru servirea mesei. Providenta insa, a carei planuri un cunosc nici graba nici intarziere, a facut in asa fel incat la momentul potrivit, fara interventia noastra, o echipa numeroasa din Madrid sa vina sa ne ajute. In luna ianuarie, un grup de douazeci si trei de persoane, la indemnul lui Adi Militaru, au venit sa ne ajute pentru patru saptamani.

Ne-au modificat salile de clasa, au adaugat ferestre, le-au zugravit, intr-un cuvant le-au facut functionale ca sali de clasa. In a doua saptamana a sederii, cu o dedicare demna de lauda, au construit o frumoasa sala de mese, care va putea fi folosita si ca sala pentru intalniri publice. Repede, bine facuta, robusta, ne-a usurat extrordinar de mult munca zilnica. Timp de doi ani, in fiecare zi, copiii mancau in sala de clasa, apoi se facea curatenie, ca apoi in aceeasi incapere sa se desfasoare cursurile. Acum, gratie efortului lor, total se desfasoara frumos, ramane mai mult timp pentru pregatire, clasele sunt mai curate. In acelasi timp, aceeasi echipa a lucrat la finisajele interioare ale clinicii construite de echipa din Italia, din Milano si Torino. Incepand cu a treia saptamana, de parca un ar fi fost de ajuns efortul urias din prímele doua saptamani, au refacut si construit o biserica a carui acoperis fusese lucrat de aceeasi echipa de romani din Italia. Au lucrat din greu, in conditii nu tocmai usoare, dar rezultatele le-au rasplatit efortul. In ultima saptamana, spre marea bucurie a unei alte mici comunitati, au mai construit o biserica, urmand ca in viitor sa se monteze ferestrele, usile si sa se zugraveasca. Chiar daca au folosit materiale de constructie clasice, ca in Europa, o biserica in Africa, mai ales la tara, inseamna mult mai putin efort si investite in confort, finisaje si utilitati decat ceea ce ne imaginam noi europenii.

In luna martie, pentru a treia oara am fost vizitati de un musafir devenit drag noua. Este vorba de Stelian Anghel, chirurg ortoped, insotit de sotia lui, Irina. Ne-au invatat multe, dar mai ales cum pot convietui inzestrarea intelectuala de exceptie, competenta profesionala si talentul cu modestia, bunatatea si amabilitatea. Usurinta si eleganta in maniera de a opera intalnite la el isi gasesc un corespondent in usurinta si eleganta cu care `opera` ea cu cuvintele. Ne-a ajutat enorm prin faptul ca ne-a conceput documente care asteptau de mult o minte bine utilata in stare sa le `nasca`pe `limba` functionarilor si in limba engleza.

In ultima saptamana a sederii la Centru Irina a acceptat si rugamintea noastra de a mai pune o caramida in educarea celor care sunt si ei la randul lor educatori. Pentru o saptamana au fost invitati pentru instruire parintii din satele apropiate si educatoarele de la gradinita noastra. Ne-au marturisit ca au fost incantati de modelul propus, datorita echilibrului intre dragoste si disciplina si ca le-au devenit mai clare nevoile sufletesti fundamentale ale celor mici.

Daca activitatea medicala `livreaza` rezultate imediat, rasplatind astfel prompt eforturile, instruirea scolara ramane aproape intotdeauna datoare. Scoala ramane pentru noi cea mai mare provocare, mai ales ca pentru localnici ea e Cenusareasa activitatilor Centrului. Intr-un fel putem spune ca trebuie sa ai o buna educatie, chiar daca nu in acceptiunea comuna, ca sa poti aprecia educatia. Suntem constienti insa ca vor mai trece multi ani pana cand vor invata sa aprecieze ca un suflet bolnav sau o minte neformata e la fel, sau chiar mai mult daunatoare pentru fericirea individului decat un organ nefunctional.

Prima saptamana a lunii aprilie a fost consacrata, la nivel national, trezirii spirituale a tinerilor din biserica adventista. Am fost invitati sa participam activ la aceasta saptamana de rugaciune si credem ca prelegerile zilnice n-au fost in van. Au venit in medie douazeci si cinci de tineri, putin obisnuiti sa foloseasca mintea in a gasi solutii la criza spirituala in care marturisesc ca se afla. Ca si in cazul copiilor, ne luptam de multe ori cu descurajarea data de faptul ca pare ca `batem pasul pe loc`. Ne consolam insa cu gandul ca intr-o zi, aici sau dincolo, vom vedea roadele semintelor semanate.

In incheiere as vrea sa va reamintesc ceea ce v-am mai transmis, celor de dincolo de mari si tari, cu cativa ani in urma. La ora scrierii acestui mesaj la Centru mai sunt patru voluntari. O mare parte din voluntari au plecat, dupa o perioada de aproximativ de un an in care au `dat` mult din ceea ce au primit de sus. Pentru luna mai, luna de vacanta, vom fi doar doi. In luna iunie vor reveni Larisa si Liviu, Ileana, Aida. E posibil sa mai vina o persoana sau doua, deci vom fi foarte putini. Ceea ce vreu sa va reamintesc este ca doar ajungand aici veti realiza cat sunteti de inzestrat si cate puteti face pentru binele altora. Asa cum mai spuneam, chiar numai simplul fapt ca v-ati nascut si ati crescut in Europa, adica intr-un spatiu crestin civilizat, va utileaza cu valori, cunostinte, abilitati si viziune de care pueti fi constienti mult mai clar prin diferenta.

Capitalul cel mai mare de care dispunem in Namibie este libertatea. Deocamdata. In mod deosebit ca avem libertatea sa putem modela mintile celor mici. Pe care nu o putem folosi cum trebuie din lipsa de personal. La gradinita, de exemplu, de educatie se ocupa educatoare dintre localnici si un avem garantía ca reusesc sa ii rupa pe copilasi de credinte si practici pe care, poate, nici ele un le-au parasit. Scoala pe care am inceput-o are doar clasa intai. Anul urmator am vrea sa incepem cu toate clasele de la clasa intai pana la clasa a patra. Singura piedica este lipsa profesorilor. Avem aprobarea guvernului, avem creditul localnicilor, copiii sunt bucurosi sa vina la noi si sa nu mai mearga la scoala obisnuita, cea mai mare parte dintre ei. Nu cred, cu toata convingerea o spun, nu cred ca nu mai sunt oameni nesperiati de criza, neinteresati de binele altora, carora sa nu le pese ca Dumnezeu deschide o posibilitate extraordinara care nu trebuie ratata. Pe de alta parte, nu suntem siguri ca ne vom bucura pentru mult timp de aceasta libertate, data de faptul ca liderii tarii au o formatie protestanta, pana acum favorabila libertatii religioase.

Nevoia noastra cea mai mare este de a avea dispozitia de a ne lasa modelati si condusi de Dumnezeu. Chiar putini si insuficient pregatiti putem face lucruri mari in masura in care ramanem in El. Insa asta presupune moartea eului, pasul cel mai greu de facut pentru orice pamantean si pentru asta va rugam sa mijlociti pe langa El ca, in rabdarea Lui infinita, sa aiba mila de noi. Dorim ca acelasi Dumnezeu, grabnic in a da daruri bune, sa va daruiasca multa bucurie.

Centrul "God Cares"

Kongola, Namibia