Dreptul la suparare

Nu, bineinteles ca nu isi arata fata hidoasa. Eleganta cu care isi acopera trupul diform te duce cu gandul la o regina detronata. Vesmantul ei preferat e insa roba dreptatii. Paseste cu prestanta si ocupa intotdeauna locul de frunte. E nobila, de familie buna, poate enumera printre antecesori nume sonore, surorile ei vitrege fac parte din elita. De fapt nici prezenta ei nu ar fi nedorita daca si-ar sti locul si masura.

In primul rand locul. E prezenta peste tot unde sunt cel putin doi laolalta. Atat in familie cat si in spatiul public, la tribuna politica si la amvon. Da, da, aici se simte cel mai bine, cea mai dorita, aici se poate manifesta plenar, la cea mai inalta temperatura. Temperatura, adica masura, adica ceea ce spuneam ca este a doua problema a ei. Cu cat mai fierbinte, cu atat pare mai indubitabil genuina. Cu cat vorbeste mai din inima, mai cu foc, cu atat e mai greu sa ii contesti autenticitatea. Aici, in mediul religios, prezenta ei nu este chestionata pentru faptul ca se bucura de prestigiul de a fi fost intalnita in preajma Maestrului. Exemplaritatea vietii Lui e cartea ei de vizita cea mai onoranta- pana si Isus Hristos a luat biciul.

Biciul ei sunt judecatile incriminante, definitive, indiscutabile. Doar se bucura de avantajul de a se misca printre absoluturi, dintre care cel mai ispititor este adevarul. De la inaltimea ametitoare a adevarului oamenii se vad mici, mici de tot. Nici nu mai conteaza, cantitati neglijabile.

Energia ii vine din analiza proportiilor. Grozavia nelegiurii e raportata la exigenta asteptarilor. Asteptari mari de la ceilalti, izvorate din principii inalte si sfinte si, cand colo… comportament scandalos.”Cum se poate sa faca asa ceva, doar stie ce e bine!” Altfel spus, nu raul sau nedreptatea o deranjeaza, ci faptul ca a atins cote intolerabil de inalte. Puterea ei formidabila e legata de faptul ca are nevoie doar de un impuls initial, apoi se poate hrani doar din carnea ei, ca zmeul din poveste.

Nu, categoric nu vreau sa arat cu degetul spre altii.V-ati dat seama, este vorba despre mine. Dar sa stiti ca eu nu sunt ca altii! Ceilalti sunt indignati cand li se incalca drepturile, cand nu se respecta obligatiile, cand se ignora normele. Asta e indignarea in forma ei cea mai primitiva, care imi repugna. Nu, am spus deja ca nu fac parte dintre acestia. Indignarea mea are ca materie prima ceva mult mai nobil. Eu sunt indignat ca ceilalti nu sunt indignati de ceea ce mie mi se pare ca de mult a atins cotele scandalosului, intolerabilului. Asta mai ales cand granitele intolerabilului au fost clar exprimate, repetat si calcate in picioare cu nepasare.

Nu va grabiti sa va simtiti confortabil. Sa stiti ca si eu am primit o educatie crestina, de inalta calitate. Am fost invatat ca exista un bine absolut si ca intotdeauna comportamentul trebuie sa fie in acord perfect cu binele. Logic si indiscutabil. Si ca, atentie aici, suntem chemati sa instituim binele, coste oricat ar costa. Deja nu mai urmeaza logic, insa suna frumos si maret. Si e bine ca suna frumos si maret. Insa mai stiu ca orice realizare trebuie judecata dupa fericirea pe care o aduce. Iar eu, in ciuda tintelor mele frumoase si marete, imprastii in jur duhul galcevii, agresivitatii si rautatii.

Atunci unde e fisura? “Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau…si pe aproapele tau …” e cea mai mare porunca. Daca este cea mai mare inseamna ca sunt si altele mai mici. Adica inseamna ca este o ierarhie, iar dragostea e in varf. Cu cat mai departe de varf, cu atat mai putin important. Cu cat mai departe de dragoste, cu atat mai putin pretios. Iar subtilitatea ispitei nu consta in a face raul, ci a alege binele mai putin valoros in locul celui superior, invecinat cu dragostea. A alege in felul acesta nu e o situatie rarissima ci o intalnim la tot pasul.

Ori de cate ori cineva greseste iar eu, in indignarea mea, cred eu justificata, imputinez sau ranesc pe cel de langa mine in cea mai mica masura, am pacatuit fata de porunca de a iubi, mai presus decat orice alta valoare pe care as fi tentat sa o pun inainte. “Iubeste si fa tot ce vrei” spunea marele Augustin. Iar Zaharia adauga frumos “judecati in portile voastre dupa adevar si in vederea pacii”. A judeca dupa adevar, spune el, are valoare doar instrumentala, a judeca in vederea pacii are valoare finala. Daca adevarul nu aduce pacea, atunci nu e Adevarul.

‘A iubi si atat’ are aparenta unei evanghelii ‘ieftine’. Incercand sa traiesti in felul aceasta vei constata ca e cel mai inalt si dificil mod de a trai Evanghelia. Iar in casa dragostei indignarea se converteste in suferinta si compasiune. Biciul judecatii se ridica vijelios, dar mana cade neputincioasa. Dragostea inmoaie lovitura in mangaiere.

Lectia aceasta e mai greu de invatat cand te simti misionat sa salvezi omenirea. Grandoarea tintei face ca oamenii cu durerile lor, cu ritmul lor incet de a se schimba sa te incurce. Iar in graba de a mai salva ce se poate salva, omul devine un `ciot` de care se impiedica tot Aliotmanul. Solutia e aceeasi de la Isus Hristos incoace “nu e mai bine sa moara unul, si sa salvam tot neamul?” Observati mecanismul diavolesc? Mareata tinta de a salva un neam nu se poate impiedica de un om. Asa nu s-au impiedicat comunistii de, in final, sase milioane, in drumul lor spre tinta glorioasa de a institui o societate perfecta, asa nu s-au impiedicat germanii de alte milioane de evrei si nu numai, in drum spre obiectivul de a ramane o rasa superioara la carma omenirii. Si asa nu ne impiedicam nici noi cand suntem misionati sa pastram o biserica curata sau sa ducem la capat misiunea de a vesti evanghelia iar `omul` cu defectele lui ne incurca.

Sa pretinda ca e inainte de tatal nostru Avraam? Ce tupeu! Ca poata ierta pacatele? Curata blasfemie! Ca e egal cu Dumnezeu?... Uite, priveste cum zvacnesc venele de la gaturile inteleptilor poporului ales. Idignarea rupe haina marelui preot. La moarte cu el! Nu avem timp sa discutam cu toti nebunii! La moarte cu el!.. Pumnii se inclesteaza si lovesc pe Cel a caror maini nu stiu decat sa mangaie. Noi avem o misiune planetara iar excentricul asta ingramadeste pretentie dupa pretentie. Un om. Doar un om. La moarte cu el, faceti loc, ne asteapta urmatoarea intalnire de Sinedriu cu agenda ei incarcata cu probleme importante!

Te vezi acolo? Nu? Nu te vezi? Aaa, ia uite unul cu fata incruntata de indignare, pumnii lui inclestati strang sulul legii cu furie. Uite-l, acum striga. Taci putin sa vedem ce zice. Auzi, dar ia uita-te putin, fata lui nu ti se pare cunoscuta?